Vlad-Cristian Dragne

Vlad Dragne este fotograf și regizor, absolvent al masterului de Fotografie și Imagine Dinamică de la Universitatea Națională de Arte din București. În liceu, documenta cu un handycam viața cotidiană a clasei lui și a co-fondat clubul de film "B23", activ și în prezent. În timpul studiilor de licență în Film și TV la Universitatea din York, a dezvoltat o pasiune pentru tehnici fotografice alternative, analogice și istorice, ajungând să își construiască propriile echipamente fotografice. În practica sa, pornește de la experiențe personale și îmbină elemente mitologice și literare cu limbaj vizual din cinematografie și video art pentru a explora modalități de reconciliere a trecutului personal și național cu prezentul, fiind preocupat de mărturii ale înstrăinării, trecerii timpului și pierderii memoriei. Consideră că numai abordarea intersecțională poate spera să deslușească ambiguitatea și absurditatea hățișului informațional al vieții cotidiene.

M-a interesat felul în care proiectul recuperează spiritul experimental al lui Man Ray fără să îl transforme într-un exercițiu de nostalgie. În loc să privească imaginea ca rezultat, autorul se întoarce la proces, la peliculă, la accidente și la intervenția directă asupra materiei. Într-un moment în care imaginile pot fi generate instantaneu, proiectul reamintește că fotografia și filmul pot fi încă spații ale descoperirii și surprizei. (Carmen Lidia Vidu, mentor)

„Bumerang”

Proiectul „Bumerang" propune o instalație video care adaptează liber poemul omonim al suprarealistului Gherasim Luca, turnat pe peliculă alb-negru de 16mm și construit ca un răspuns tactil, analogic, la criza de autenticitate a imaginii în era generării prin inteligență artificială. Relevanța pentru Open Call-ul „Unboxing Brâncuși" stă în felul în care artistul reactualizează direct tehnicile lui Man Ray — rayografia și solarizarea — combinându-le cu procedee ulterioare (anamorfozare, dublă expunere, filmare trichrome) pentru a păstra aceeași ambiție: transformarea realului în ireal, „ce visează obiectele", cum numea Tristan Tzara rayografiile. Această reducere a obiectului concret la o entitate ambiguă leagă lucrarea deopotrivă de Man Ray și de Brâncuși, dar artistul înlocuiește recuzita de epocă (cuie, foarfece, oglinzi) cu fragmente de circuite, smartphone-uri și ecrane LCD, golindu-le de sensul lor cotidian de ubicuitate digitală. Instalarea propune și o componentă participativă: un obiect translucid suspendat în fața proiectorului, mișcat de curenții de aer din sală, face ca proiecția să apară diferit pentru fiecare privitor.